un firesc mister, noaptea creşte.
umbra se înalţă peste
zidul de catifea al inimii baricadate.
noaptea se propagă-n lucruri
şi tot ce-i lucru devine
noapte.
umbrele se dilată,
contururi voalate dansează
în mii de paşi tiptili
ca nu cumva taina să se trezească.
zidul rezistă,
noaptea creşte
şi totul creşte cu ea,
chiar şi umbre,
chiar şi taine,
chiar şi ziduri,
până la zi…
chiar şi inimi,
până la zi…
agitat,
din cale-afară de agitat,
atins de iubire
inert
ca un vis trezit din somn,
care nu arde
în linie dreaptă,
inert
ca un trup
în care nici dansul nu pătrunde,
în care sângele nu fierbe,
din cale-afară de inert,
inert şi toxic
precum un soare radioactiv
Coşmarul a fost un vis himeric,
Lumea un pântec burlesc
Perimat de clipa trecută –
Avort neomenesc.
eşti un soare
care îmi absoarbe din lumină,
din visele clădite sub aştrii,
eşti un vers
care se scrie singur
precum o viaţă
(dacă o viaţă se scrie singură),
eşti o apă fără culoare,
încă nu urli din rărunchi,
ghici, cine eşti ?
eşti tu, bineînţeles,
vrednic să fii confuz.
