amintirile mele mint

@Octavian : Am auzit de Laura Restrepo de la Răzvan Cîmpean.  Delirul era la Humanitas la promoţie la 10 lei, dar am preferat să cumpăr altceva, s-au dovedit a fi cărţi mai proaste, cel puţin din ce mi-a spus Răzvan. Tot el, mi-a împrumutat volumul să-l citesc, dar cum m-am angrenat în alte cărţi i l-am dat înapoi. Aş dori Delirul de Laura Restrepo, ediţia în limba spaniolă, deoarece anul acesta voi începe facultatea de Litere şi pe lângă norvegiană şi engleză aş vrea să fac şi un opţional de spaniolă. Aşadar, cartea m-ar putea ajuta în acest sens, să învăţ spaniolă mai bine,  mai ales că nu ştiu unde se pot găsi cărţi în spaniolă. Aş vrea, deasemenea, să mă conving de ce îi place atât de mult lui Răzvan şi de ce e  una dintre preferatele lui.

Sper că am îndeplinit toate cerinţele nescesare pentru a putea primi acestă carte, mă refer la numărul de caractere, cât şi ce am dicutat pe facebook.

Aici vor curge zilele roşii ca râul lui Vian. Aici se va construi, se va schiţa, se va pune tuş şi se va colora suprarealistic să vă sară în ochi. Aici vor urla copiii, vor urla bunicii, vor urla imaginile, vor încerca să se facă auzite vouă. Eu nu voi auzi pentru că dictarea nu poate să înceteze.

Nu ştiu dacă pot spune că aici îmi voi purta crucea, însă va fi cea mai dulce suferinţă. Se va încerca imprimarea sufletului pe foaie, sufletul se va desprinde de trup şi va zbura nestingherit şi nu se va uita înapoi pentru că asta a fost ceea ce şi-a dorit încă de la bun început, încă de când a fost încătuşat.

Închis între pereţi voi deveni liber. Mă voi dezice şi mă voi proclama. Voi fi fiul meu, mă voi învăţa, voi avea răbdare cu mine, nu mă voi grăbi. Voi aştepta ca într-un final să fac cunoştinţă cu mine, să mă găsesc în acea oglindă care să mă reflecte perfect.

Tot aici îmi voi da seama că am aprins un chibrit al limitării, că nu pot vedea decât, cel mult, în jurul meu. Tot aici îmi voi injecta emoţie în vene şi întreg trupul va izbucni în sentiment.

Dar pentru voi, ce este dansul ?

Singurul instrument de scris e un creion aproape ros. Nu ştiu cum gândesc. Toate aceste propoziţii care par fără rost. Ştiu că nu ai de gând să stai. Eşti mereu plecată şi acum ai să pleci de tot. Ieri a trecut de-o zi. Aşa îmi spui mereu. Măcar de mi-ai spune pe nume. Te ascunzi în locuri vizibile ca să nu te obserb. Mi-a fost tare dor. Încă arde dorinţa. Am văzut o tufă de trandafiri care mi-a plăcut. M-am văzut în oglindă şi mi-am plăcut şi apoi nu mi-am plăcut şi apoi mi-am plăcut iarăşi. Cu perfuzii umblu pe stradă. Am ezitat înainte să pun punctul. Probabil am mai spus asta. Nu contează ce repet. Pot fi contrazis. Cerul de ieri era astăzi pe cer. Am descoperit în mine un lucru descoperit de alţii în ei înşişi. Nu sunt făţarnic, sunt eu. Mă uit pe geam şi-mi spun, geamul acesta e murdar, nu pot să privesc soarele. Abdomenul îmi tremură sub bătaia inimii. Mâna mea tremură precum o maşină de scris. Visător îmi aştept destinul să mă însuşească.

Pentru că am memoria scurtă, scriu. Scriu ca să pot uita, scriu ca să am loc. Din spaţiu oamenii se uită altfel la mine. Scrisul mă consumă. Partidele de şah se întorc în înfrângeri. Nu vreau să par altfel decât sunt, oricum nu par a fi cum sunt şi nu sunt niciodată nu sunt cum par. Cel mai mult îndrăgesc paradoxul. Cel mai mult vânez echinoxul.

Spune-mi, de ce plânge ploaia cu picuri de cer ? De ce cântă aerul în rafale de vânt ? De ce numai eu înţeleg şi totodată nu înţeleg cum de balenele eşuează pe ţărm şi nu pe fund ? Am acelaşi miros în nări care-mi produce dispreţ. Îţi spun ţie pentru că am încredere, ar trebui să apreciezi. Îmi ascult slăbiciunile, asta mă face slab. Cu o neînficată torţă străbat culoarul degradării. La un  moment dat fac pauză. Sunt curios dacă eşti o fire curioasă, dacă eşti aşa cum nu pari a fi niciodată, dacă eşti a mea. Acel copil trăieşte o dramă. Cuvântul are unitate de măsură, am învăţat asta la fizică. Chimia mea e diferită de a ta, dar a noastră e la fel. Un copil care gândeşte surprinde. Continui să sper că speranţa va muri înainte de ultima. Râsul îmi arată slăbiciunea, plânsul cât de puternic sunt. Ura aduce cu ea somnul şi scrierea gândurilor în vis.

Îmi place. Adun de pe jos petale rănite şi încerc inutil să le lipesc la loc. Inutil. Îmi schimb mereu decorul în versuri triste şi roase de amintire. Groapa se lărgeşte sub mine când încerc să deschid aripa. Un dans al cuvintelor mă încearcă, un spirit stă de veghe sub cireşul din care a curs sânge.  Ca o lovitură de ciocan în tâmplă, ca un virus al cărui efect nu-l ştiu, dar al cărei cauză sunt. Latră câinii pătimaşi, cu zel. Preţiosul ceas încă funcţionează înainte. Visez că norii au să mă îngroape. Că sub ei voi găsi paradisul, visez că ochii au să mă îngroape, dar unii calzi şi adânci. Terifiat de vorbele rostite doar pentru a fi spuse, tandru mă ascund în mine şi-mi cânt singur şi dansez precis pe o muzică alertă. Oraşul se aude dintre visele fiecăruia, palid, pierdut. S-a rătăcit. Şoaptele spuse la ureche lovesc cel mai aprig în durerea purtată cu stoicism. Vântul o ia razna. Timpul nu mai ştie cât e ceasul, iar viitorul e sigur trecut. De ce-ul explicat. Abc-ul învăţat. Se adună zilele în caietul tău păstrat de mine. Vârsta începe să apese ca o presă, bineînţeles. Mă micesc şi mă întorc la rădăcini. La origine am fost bătrân. Şoaptele, îmi revin îm minte, necoaptele dureri…

-Îmi ţin de urât !, îmi spun eu cu tărie.

-Cine ? Tu ? Ţie însuţi?, mă întreb.

-Da ! Când mă plictisesc.

În noapte orice sunet este amplificat, orice durere. Atât de greu tronează noaptea peste leşul meu care atipic unui corp inert simte totul, cea mai mică adiere produce durere, iar tu m-ai atins cu arsuri şi mi-ai pus în gură strigăte de neputinţă şi necaz. Mi-ai dat să beau din fântâna aparenţelor, am băut dintr-un izvor al dorinţelor ascunse. Mereu mă întorc la tine, orice aş spune, ca şi cum tu ai fi momentul meu, ca şi cum de acolo ar începe filmul meu, ca şi cum de acolo totul ar fi aruncat uitării. Gândul mi te aduce cu  dânsul, de parcă nu i-ar plăcea să se plimbe neînsoţit. Astăzi, noaptea nu e aceeaşi de care auzeam povestindu-se, e alta, de zece mii de ori alta, mai dură şi mai densă, mai de nezgâriat. Visul nu vine să mă desprindă de pe acest tărâm al unei dureri ce nu poate fi localizată, care arde precum o lumânare în cinstea unui gust rămas negustat pentru totdeauna. E lungă noaptea, lungă asemeni unei căi ferate către nicăieri, nimeni nu se trezeşte în mine să mă aducă la lumină, ca un somnambul pipăi întunericul cu buricul degetelor, mă zbat ca un bezmetic să ies, inima mea vrea să alunge microbul pe care l-ai adus cu tine. E lungă o noapte fără vise, dar şi mai lungă o noapte cu vise utopice. Nu ştiu cum, dar am reuşit, mi-am strâns ca prieteni toate sentimentele demne de milă.

Nu mă lasă să adorm într-o iluzie noaptea asta. Nu dă voie conştiinţei să fie păcălită, să mă mint aşa cum o fac de obicei, chiar şi acum când scriu cu o culoare diferită de cea a inimii mele, aş fi scris cu a ta, dar nu o cunosc, nu am văzut-o pentru că nu ai vrut să-mi dai jos bandajul de la ochi, iar acum sunt legat la cap. Cel mai temut duşman al meu e noaptea, ea îmi oglideşte toate greşelile, toate păcatele, în oglinda nopţii mă văd cu adevărat, ziua mă deformează, de aceea cred că regretul s-a născut într-o noapte, pe ploaie.

Pare să nu fie destul cât am îndurat, se pare că mi se pare greşit. Felul meu greşit de a vedea lucrurile complică situţia. Noaptea aceea are un nume, ca orice lucru de la tine încoace. Numele tău are un nume, ochii tăi au un nume, fiecare. Îţi scriu numele cu roşu-violet.

Pentru o noapte am trăit în vid.  M-am trezit altul, nu m-am mai trezit. Atât de des mă strigă aceea noapte, în fiecare nopate, cu fiecare nou nume pe care ţi-l dau. Mă ademeneşte bezna ca o dulce suferinţă, ca o cuşcă în care mă simt confortabil, dar nu pot să adorm. Nu pot să adorm fără să mă gândesc la cât de mult mă gândesc la tine, la tine, la tine, zeiţă onirică a nopţii mele trecute cu spasmuri pline de regret. Regret ce nu am avut, o noapte linştită regret, atât, cât şi toate cele care ar fi urmat.

Noapte e un suflet care nu are tihnă, e un smulgător de inimi, e un curăţător cu metode de tortură. Mă cheamă noaptea ca pe un maniaco-depresiv, acesta e numele pe mi l-a dat după tine. Nu am odihnă şi nu voi avea până când nopatea nu va fi proiecţia viselor mele fericite şi pline de bucurie precum personalitatea mea cu chef de joacă (a îndurat destul), acum am spus-o.

Noaptea, noaptea, noaptea…

Era o dată un băiat care se dădea pe bicicletă fără a pune mâinile pe ghdion, de fapt bicicleta nu avea unul şi nu avea pedale pentru că nu avea nici roţi, neavând nici cadru, de fapt băiatul umbla pe jos şi avea părul creţ (mai bine să nu  vorbim despre el).