amintirile mele mint

După ce am citit Încă de pe atunci vulpea era vânătorul de Herta Muller (editura Univers), mi-am promis că voi mai citit ceva scris de ea. M-a atras la ea simplitatea tulburătoare, lirismul ca un mod de a vedea lumea şi covârşitoarea durere ce răzbate din aceste cuvinte. Şi cum nu multe s-au tradus în română, ar reprezenta o oportunitate. Nu ştiu cât de mult a contat obsesia mea pentru laureaţii Premiului Nobel, dar contează cu siguranţă obsesia mea pentru literatură (şi nu numai). Într-un cuvânt, mi-ar părea bine să citesc The Land of Green Plums.

un verde ,,poate”

e cosit de pe câmpia

cutremurată

de izvorul plângând şoptit

un verde ,,poate”

Coşmarul a fost un vis himeric,

Lumea un pântec burlesc

Perimat de clipa trecută –

Avort neomenesc.

Îmi plâng trecutul, despletind

timpul.

Părul acoperă ochiul memoriei,

întins şi negru,

aşterne creaţia.

Mă tai în cioburile vieţii mele. S-a spart,

dar nu stă în loc. Imaginaţia mea

nu dă rod.

Un moment de inspiraţie

îmi acoperă inima,

un moment ce diferă

de timp, de clipe;

un moment ce desface

zăvorul. Cheia deschide

ochiul: univers ce levitează,

univers ce-mi povesteşte viaţa,

univers ce clădeşte creaţia.

În el diferit, pe drumul lui

păşeşte umbra.

dintotdeauna androgin

iluminat de farurile ochiului

din care ceţos văd cum se aprinde

o lumină străfulgerată

de desfrâul cadaveric.

oceane trec

de zidul închistării mele

cum morţi zâmbitori

au trecut pecetea timpului.

oceane în care pot respira pe fund

cu peşti diformi, atingându-mi

creierul deschis

arzând de febra gândirii.

acele împing himera, necuprinsul

sentimentul întoarcerii unui timp

din vis.

trăirea pe care am realizat-o proiectând,

creând minute

ce au părut perfectibile, adevărate

în copilăria clădită

pe aerul, pe eterul

pe care am învăţat

să levitez

! tot mai sus !

până la poarta meta-cuvântului

pe care am deschis-o

intrând în realitatea

din care şi astăzi încerc

să mă trezesc…