După ce-am citit, am simţit un miros ciudat – un iz. Miros de bec ars. Creierul ardea…

Îmi imaginez cum eu sunt construit ca o statuie uriaşă şi cotloanele minţii mele sunt împrejmuite cu sârmă ghimpată. Pereţii lor sunt albi, goi, imenşi, sfidători; nimic despre rostul lor.

Pereţii mă ajută să creez. Trebuie să-i umplu cu idei căci sunt albi şi goi. Trebuie să muncesc mult căci sunt imenşi. Trebuie să am curaj fiindcă sunt sfidători.

Pereţii sunt circuite, membrana gândurilor. O maşină ruginită înainte de vreme, viscere umplute cu pietre. De aceea se mişcă greu creaţia.

Pereţii formează un număr infinit de camere. Se întind în tot corpul. Numărul lor e egal cu toate gândurile şi ideile pe care le-am simţit, le simt şi le voi simţi. Când o piatră se sparge  simţi cum o povară ţi s-a luat de pe suflet.

S-a spart…