am rupt o foaie dintr-un an
atât de riguros
încât nu pare să lipsească,
nu pare să fii existat,
atât de rece am rupt-o
încât am uitat
—
nu m-ai scris, deşi ai fi putut
să mă scrii în întegime,
eu te scriu foi
pe care am să le rup,
poate aşa mi-e scris…
te rog,
nu-mi opri căderea,
nu încerca iarăşi să mă faci să dau din aripi inutil,
lasă-mă să cad
şi să simt
şocul pustiitor,
suferinţa care mă cuprinde în clipe de spasm,
înfrângerile pe care le sufăr.
º
lasă-mă aici jos, întins pe pământul rece al întristării
aşa cum sunt,
mizerabil şi plin de păcate.
º
lasă-mă să cutreier străzile orb în căutarea ta,
cea pierdută pentru totdeauna,
lasă-mi nefericirea să rodească în flori cu spini.
râuri de imagini cu tine,
curg prin mine fără oprire,
râuri de vise nepermise,
râuri ale iluziei,
oceanul decepţiei.
în ochii tăi negri
se poate desluşi marea ale cărei valuri
spumegânde
se ridică la suprafaţă şi sclipesc
¤
în ochii tăi negri
citesc harul cu care au fost înzestraţi
norii i-au locul altor nori
un joc natural
un tablou în mişcare pătat de nuanţe
o simplă foaie albă pătată cu negru
o simplă inimă roşie pătată de cancer
un ochi căprui pătat de lumină
o pupilă ucisă de vise
fâşii multicolore purtate de vânt
ca nişte zmei
un ochi care trăieşte într-o lume onirică
inimile noastre se rup ca foile de hârtie
scrise greşit
intrepretate greşit
