inert
ca un vis trezit din somn,
care nu arde
în linie dreaptă,
inert
ca un trup
în care nici dansul nu pătrunde,
în care sângele nu fierbe,
din cale-afară de inert,
inert şi toxic
precum un soare radioactiv
Coşmarul a fost un vis himeric,
Lumea un pântec burlesc
Perimat de clipa trecută –
Avort neomenesc.
eşti un soare
care îmi absoarbe din lumină,
din visele clădite sub aştrii,
eşti un vers
care se scrie singur
precum o viaţă
(dacă o viaţă se scrie singură),
eşti o apă fără culoare,
încă nu urli din rărunchi,
ghici, cine eşti ?
eşti tu, bineînţeles,
vrednic să fii confuz.
alergam buimac
şi m-am împiedecat de vreascuri,
cu un moment înainte
să cad în gaura neagră din mijlocul pădurii,
în care strigătul nu se vede,
în care nu se aude,
cu o secundă înainte am crezut
că îmi văd oglindirea în luciul apei
şi că deasupra mea zboară
un stol de pasări negre.
´
mult sânge scurs,
ţi-am uitat doar numele şi chipul.
´
abia acum am înţeles
că durerea îşi face loc
ca şi apa într-un baraj,
găseşte fisura
şi macină
până când întregul baraj cade.
te culeg ca pe un bulgăre de zăpadă
care s-a fărămiţat,
grăbit,
să nu te topeşti,
zadarnic, soarele
distruge tot,
chiar şi lumina pe care ai crezut
că o deţii.
florile rodesc din lacrimi,
aşa îmi spune îngerul păzitor.
